Nu vreau să forţez uşi deschise şi să critic comentariul literar şcolar. Cum se ştie, mulţi profesori cereau elevilor, în ultimele decenii ale comunismului, un tip de comentariu care părea doar inept, dar despre care aş zice acum că internaliza perfect retorica omagială tipică dictaturii şi metaboliza indirect instrumentele ei de spălat pe creier. Mecanisme duse mai departe, chiar şi după căderea politică a comunismului, în capsida virală indestructibilă a acestui comentariu şcolar. Probabil că el a dus la îndepărtarea de literatură a zeci de mii de copii care poate ar fi avut altminteri şansa să o guste. Chiar mai grav, cred, a dus la un dezgust general nu numai faţă de cuvintele mari (de la „sensibilitate” la „patriotism”), dar şi faţă de ceea ce ar putea ele însemna. Cuvintele compromise au puterea de a compromite realităţile din spatele lor, cu care sunt inevitabil solidare perceptual şi psihologic. Pe scurt, dacă deteşti ora de chimie, poate vei evita toată viaţa chimia; dar dacă ajungi să deteşti ora de literatură, înseamnă că această oră a compromis pentru tine limba, care nu se poate evita.

Dar astea sunt chestii binecunoscute, şi aici mă interesează altceva. Anume, dacă e musai să li se ceară copiilor o formă de eseu literar la gimnaziu şi chiar la liceu, cum ar trebui el să arate? E clar că un asemenea eseu va fi întotdeauna destul de reducţionist şi didactic, dar cum facem ca răul produs să fie minim? Nu ştiu dacă va cere cineva sfatul romancierilor sau poeţilor în privinţa asta, dar mi-ar plăcea să aflu că asociaţiile de scriitori au ceva de transmis şcolilor. Sunt perfect conştient că a fi scriitor nu înseamnă deloc că poţi preda bine romanul interbelic la şcoală, însă, orice s-ar zice, cu toate nenumăratele lor defecte, scriitorii sunt printre ultimii oameni cărora le pasă cu adevărat de literatură.

Bineînţeles că e foarte greu să ceri soluţii punctuale, când comentariile literare inepte sunt, de fapt, rezultatul mai multor probleme sistemice. Ar fi ca şi cum cineva care cântă dezastruos la pian ar cere, doritor de progres, să i se spună clar ce notă trebuie să exerseze mai mult: do? fa? cumva sol? Însă dacă ar trebui făcută o singură recomandare, eu ştiu ce aş propune. Ca profesor, aş anunţa de la bun început că orice laude aduse autorului sau operei lui în eseul şcolar sunt interzise. Elevul este o fiinţă vie cu inteligenţă naturală şi un instinct puternic de supravieţuire; el înţelege rapid că, de fapt, comentariul literar este, în mintea multor profesori, un concurs de osanale. La nici o altă disciplină nu se cere, aşa cum se cere la ora de literatură română, să lauzi, fără nici o ruşine, lucruri care nu-ţi spun absolut nimic. Uşor nu e, dar strângi din dinţi – educaţia cere sacrificii – şi înveţi să minţi corespunzător. Însă, dacă textele din manuale sunt valoroase, aşa cum ar trebui să fie, laudele sunt inutile, iar dacă nu sunt, atunci laudele sunt o tâmpenie. Pe scurt, nici un eseu literar şcolar nu ar trebui să cuprindă vreo notă panegirică, oricât de discretă. Nimic să nu fie nici măcar „frumos” sau „profund”, darămite „deosebit de frumos” sau „extraordinar de profund”. Această reglementare ar aduce multă linişte în suflete. Ce eliberare, să ştii că e interzis să spui că poezia cutare e o capodoperă! Ca atunci când mita e scoasă în afara legii: nu mai poţi da mită, nici dacă, prin absurd, ai vrea, şi cel mai important e că ştii că nici celălalt n-o aşteaptă. Dar aici trebuie făcută o precizare importantă. Atâta timp cât lucrurile stau aşa cum stau acum, înaintea testărilor naţionale cu subiecte de literatură, profesorul pare că va trebui să ţină o oră specială, în care va zice elevilor lui cam aşa: „În vederea evaluărilor din zilele ce urmează, o să vă rog să adăugaţi la fiecare comentariu al vostru o frază cu vorbe goale, absurd de laudative. E o măsură de urgenţă, până trece nebunia asta. Nu ştiu peste cine daţi la corectură şi mi-e teamă că altfel aţi putea fi depunctaţi. Îmi cer scuze încă o dată. După testări revenim la comentariile de bun-simţ”.

Evident, dacă dispare obligaţia de a lăuda, rămâne şi mult loc gol. Spaţiu de umplut, care îi terorizează pe elevi ca pe pictorii din vechime. Şi recunosc că nu ştiu cu ce va fi el umplut. Sper, în orice caz, că nu cu observaţii despre figurile de stil. E inutil şi dăunător să le ceri copiilor să „identifice” figuri de stil (comparaţii: chestii introduse prin „ca”; epitete: „noapte rece”). Pentru că nu trebuie să dăm nimănui iluzia că înţelege microprocesorul dacă îl măsoară cu ruleta de buzunar, cât are pe lung şi cât are pe lat. Dar, mai ales, pentru că nu vrem să lăsăm impresia că o elegie sau o nuvelă îşi ating scopurile folosind, cu reţetă, figuri de stil – cu cât mai împopoţonat, cu atât mai artistic.

Nu am predat literatură la gimnaziu sau liceu, nu cunosc teoria curriculum-ului şi nu am studii de pedagogie, de aceea nu pot să dau sfaturi. Dar mi-ar plăcea dacă un profesor de română ar spune în clasă câte ceva din următoarele. Cel mai subtil comentariu literar se poate face cu cuvinte normale. Cuvintele complicate sunt adesea goale. Nici o grijă, cele normale, iscusit folosite, pot descrie cele mai surprinzătoare realităţi. Desigur, comentariul trebuie să fie inteligent; ce înseamnă inteligent? înseamnă viu. Oroare de locuri comune trebuie să aibă nu numai literatura însăşi, dar şi orice discuţie despre ea. Pe de altă parte, comentariul trebuie neapărat să reflecte o experienţă personală de lectură. Pentru că literatura există doar când este citită – şi anume de către un om. Mulţimile nu pot citi o poezie sau un roman. Nici şcolile sau academiile nu pot citi. Literatura este a ta şi de pe această poziţie scrii despre ea.

Şi ar mai fi ceva. Importanţa observaţiilor tehnice (iambic sau trohaic? 1888 sau 1889?) este de obicei redusă pentru elevi, uneori nulă. Dacă ele chiar luminează textul, atunci sunt excelente şi reprezintă dimensiunea cărturărească a analizei – de istorie literară, de exemplu. Dar nu sunt bune dacă nu reprezintă decât un erzaţ pentru înţelegerea autentică a textului literar, o compensaţie funcţionărească pentru un efort de empatie de la care s-a abdicat. Să scoatem frumos toate observaţiile de felul ăsta şi să punem, în locul lor, comparaţii între textul nostru şi alte texte literare. Spuneam adineauri că literatura, chiar cea din manual, nu aparţine Ministerului Educaţiei; ea este bunul tău personal, şi trebuie înţeleasă, în primul rând, prin viaţa ta. Ei bine, ea mai trebuie înţeleasă, în al doilea rând, prin restul literaturii. A te raporta la o operă literară presupune a o înţelege atât dinafară, prin biografia ta individuală, cât şi dinăuntru, prin biografia ei culturală.

În concluzie, problema comentariilor literare este, din cele mai vechi timpuri şi până azi, extraordinar de interesantă şi deosebit de impresionantă.